Povesti aviatice la gura sobei: Zbor termic la 2.700 de metri deasupra Ploiestiului

În data de 10 septembrie 1965, mă aflam ca de obicei pe aerodrom. Era o zi frumoasă de septembrie, care promitea multe cumulizări. Colegii mei, care nu au reuşit încă să prindă termica, erau la ştart împreună cu instructorul Manu. Printre ei, se afla şi Ene Constantin, un băiat mărunţel cu ochi albaştri,  care se străduia din toate puterile să devină un bun planorist…. dar ceva la el, nu mergea. Nu avea acea stofă, cum se zice  în planorism, (un simţ deosebit al curentului ascendent, pe care trebuia să-l simţi înainte de a fi indicat de variometru şi deasemeni, o fineţe în executarea virajului, astfel încît să nu fi aruncat în afara  curentului ascendent). La ştart erau scoase două planoare: Un Baby şi planorul de performanţă cu care eu tocmai fusesem la Brăila, IS3-920.

Ca aşezare a ştartului, acesta era lîngă hangar, iar mosorul Hercules, cel care făcea remorcajul sub directa conducere a instructorului mosorist Mişu Săvulescu, a fost dus pe diagonala aerodromului, aproape de pădurea Crîngul lui Bot. Ziua de zbor a început cu zborul de control făcut de instructorul Manu celor două aparate, după care, colegii mei mai puţin norocoşi de termică şi cu mai puţină experienţă, făceau cu rîndul tururi de pistă, pentru perfecţionare şi încercarea de a rămîne sus. Intr-un tîrziu, era ora 12, numai ce îl văd pe Bucurescu, care, ca de obicei, transporta cablurile de remorcare  cu Wilis-ul, că după ce a lăsat cele două cabluri proaspăt aduse, se prezintă la instructorul Manu şi după un schimb de cuvinte între ei, mă aud chemat.

– Ghită! zice tovarăşul Manu. Pregăteşte-te să zbori cu IS-ul, dar mai întîi priveşte la mosor. Vezi în stînga lui vîrtejul ăla care ridică frunze de porumb, iarbă, şi alte cele?… Ei află că instructorul Durău, m-a anunţat că trebuie să-l prinzi, aşa că, urcă-te în planor şi vezi cum faci. Eu îi dau drumul lui Tănăsescu şi apoi pleci tu.

 Într-adevăr cînd m-am uitat la mosor în direcţia indicată, am văzut un vîrtej, avînd circumferinţă, de circa un metru, la nivelul solului. El îşi făcea mendrele pe cîmp, rotindu-se şi ridicînd un uriaş nor de praf, amestecat cu resturi de hîrtii, frunze şi paie. Văzînd aceasta, m-am conformat imediat. În grabă am scos paraşuta şi am luat-o pe mine fără să strâng chingile, apoi m-am strecurat în carlinga încălzită de soarele zilei, m-am aşezat, am dat drumul barografului, mi-am ajustat chingile de scaun, m-am uitat la ceas, era ora 12. Am închis şi asigurat capota de plexiglas, apoi am făcut semn că sînt gata. Colegii, atenţi la mine, au adus cel de al doilea cablu, l-am clanşat şi am rămas în această poziţie, pînă ce Tănăsescu în zborul lui, a lăsat liber culoarul de decolare. În trecerea lui prin curentul ascendent al vîrtejului, nu a făcut decît un uşor salt în înălţime, după care a urmat o descendenţă puternică,  care la adus rapid la aterizare. După părăsirea ascendenţei de către Tănăsescu, colegul Vulpoi, a ridicat aripa planorului meu, ţinînd-o la orizontala, pînă ce instructorul a dat semnalul de decolare. După ce s-a întins cablul, a urmat  apoi rularea planorului pînă la viteza de zbor. Vulpoi, după ce a alergat puţin, a lăsat aripa liberă. Cînd a început să crească viteza, am tras de manşă, am făcut palierul şi apoi am accentuat tragerea manşei pînă aproape de burtă. Forţa de apăsare în scaun creştea vertiginos. În timp ce ţineam planorul lateral din palonier, eram atent la indicaţiile vitezometrului, care ajunseseră la 90 km/h. La 300 metri înălţime, tracţiunea din cablu a scăzut şi am adus planorul la zbor orizontal. Am zburat puţin aşa, apoi l-am pus într-un picaj uşor şi am declanşat trăgînd de două ori declanşatorul. Acum zburam liber şi am orientat planorul în direcţia vîrtejului. La aceasta înălţime vîrtejul avea un diametru de circa 300 metri şi era vizibil datorită sumedeniei de hîrti, frunze şi ierburi, ce se roteau într-un nor de praf, purtate într-un dans nebunesc.

 Cînd l-am prins din urmă, încă nu părăsise aerodromul, m-am înscris într-o spirală în sensul opus direcţiei lui de rotire, conform teoriei care spune că: „Viteza de urcare a unui planor într-un curent ascendent, va fi mai mare, dacă el se roteşte  în sens invers faţă de sensul de rotaţie al curentului.” Pentru mine, acum era clar care era sensul opus… se vedea cu ochiul liber.

M-am pregătit pentru spirală strînsă şi am intrat în vîrtej. Imediat am simţit o presiune puternică în scaun. M-am uitat la variometru, acesta începuse să indice urcare, acul ajunge la 1, urmează 2 şi se opreşte în dreptul cifrei 3 m/s.

Ascendenţă foarte bună, nu-mi rămînea decît să fiu atent cu centrarea. În scurt timp am ajuns la 500 de metri şi am început o lărgire uşoară a spiralei. Ascendenţa continuă cu aceiaşi intensitate. În exterior, praful se dispersase. Mai vedeam cîteva hîrtii care mai erau încă antrenate de curentul vîrtejului. Încet încet, aerul s-a curăţat şi a început să se răcească. Ajunsesem la 1000 de metri. Aerodromul  era undeva departe şi foarte jos.

 Variometrul se încăpăţîna să arate în continuare ascendenţă bună, mai scăzuse puţin, era acum 2m/s. Mi-am propus să urc cît pot de mult, chiar şi în norul care urma să se arate în curînd, odată cu atingerea punctului de rouă.

 Înălţimea creştea mereu, aveam acum 1700 de metri. Zborul în nori este destul de periculos, aşa că dacă m-am hotarît să fac acest lucru, trebuia să-mi iau nişte măsuri de siguranţă. Am verificat dacă  hamul paraşutei este bine luat pe mine şi dacă este bine ajustat pe corp. Poziţia mă cam incomoda, dar nu aveam ce face, totul a  fost făcut în grabă la decolare. După verificarea paraşutei, am verificat giroclinometrul (indicatorul de viraj şi glisadă). Acest aparat funcţionează cu ajutorul unei baterii electrice. L-am pornit şi am văzut că funcţionează. ”Gata,” mi-am zis, “pot intra în nor”. Aveam deja 1900 metri înălţime, in jurul meu începuseră schimbări majore. Franjuri de aburi strălucitori, mă despărţeau de  pămîntul, care acum se vedea undeva foarte jos. Nu am avut nicio dată o astfel de imagine. Planorul  spirala în cotinuare cu aripa puţin înclinată, cam 20°  faţă de orizontală. Imaginea se schimba continuu. Acum nu se mai vedeau capetele aripilor şi încet încet, griul închis punea stăpînire pe planor. Au dispărut complet spărturile de nor, prin care, din cînd în cînd, mai vedeam pamîntul. Eram foarte emoţionat, făceam pentru prima dată un astfel de zbor. Pe undeva îmi era frică la gîndul, că puteam  fi oricând lovit de un avion  de transport pasageri. Fie ce-o fi, merg cît o să pot. Întunericul a pus stăpînire pe mine. Nu mai  vedeam nimic în exterior. Mă uitam la aparatele de bord şi acele lor fosforescente sclipeau în întuneric, arătîndu-mi parametri zborului. Giroclinometrul devenise acum foarte important pentru mine. Trecusem uşor de 2500 metri. Zborul se desfăşura în noile condiţi, cît se poate de liniştit. Singurul lucru care mă îngrijora, pe lîngă faptul că puteam fi lovit, era acul variometrului care indica o ascendenţa mare, 2m/s şi voia să urce   mai sus.

 Zborul se desfăşura într-un întuneric total. Nu aveam nici urmă de scuturături, contrar celor ce ştiam din alte surse. Ceaţa neagră care mă înconjura de la un timp, parcă se înfăşura pe suprafaţa planorului, lăsînd picături de apă, ce îngheţau imediat, transformîndu-se în cristale de gheaţă (fenomenul de givraj), Temperatura în interiorul cabinei de pilotaj era destul de bună. Sub apăsarea stresului, cînd am văzut în faţa mea, o pată mai deschisă la culoare în masa neagră care mă înconjura, am scos planorul din spirală şi aducîndu-l în zbor normal, l-am orientat spre ea.

 Aveam acum 2700 de metri…. o înălţime mare. Pe măsură ce înaintam spre pata mai deschisă la culoare, aceasta se mărea şi devenea din ce în ce mai strălucitoare. Deodată… în faţa mea, a apărut cerul albastru. M-am uitat în jurul meu şi nu-mi venea să cred ce vedeam. Mă aflam ca într-un fel de insulă, de suprafaţă nu prea mare, înconjurată de nori sub forma unor turnuri colorate într-un gri închis, amestecat cu pete albe, cărora nu le vedeam capătul superior.

M-am uitat in jos în timp ce mă roteam cu planorul în această superbă insuliţă şi… dintr-o dată m-a prins frica. ”Gata cu încercările” mi-am zis, ”trebuie să ies cumva de aici, dar cum să fac?”

 Deodată mi-a venit o idee. ”Voi mări viteza de zbor la 110 km/h şi voi scoate frînele aerodinamice. Apoi orientez planorul spre norul din care tocmai am ieşit şi aşa în zbor drept, cu frîne scoase şi viteză mare, poate reuşesc să cobor.

”Zis şi făcut.” Eram în norul gri închis spre negru în zbor orizontal cu frîne scoase şi ca să vezi… urcam cu 1m/s. Am mărit şi mai mult viteza. Cu chiu cu vai am reuşit să străpung norul şi să ajung la baza lui, cu o înălţime, sub 2000 de metri.

 Eram destul de sus, deasupra aerodromului. Îl vedeam scăldat într-o ceaţă opacă, radiam de fericire. După ce am mai coborît ceva, surpriză… plecînd de jos, spre cer, s-a îndreptat o rachetă, care s-a aprins într-o culoare de un roşu strălucitor, descriind în mişcarea ei o parabolă, ce parcă a zgîriiat cerul albastru cu urma ei roşie. S-a stins instantaneu, aşa cum apăruse. Văzînd acest lucru, am intrat în panică. ”Oare ce s-a întîmplat, am fost văzut cînd am intrat în nor?… „Orice ar fi” mi-am zis, „trebuie să aterizez. Mi-am făcut damblaua,” ca să mă exprim mai plastic. Am continuat coborîrea cu frînele scoase şi cu viteză mare. Terenul aerodromului, în scurt timp a ieşit din pîcla ceţoasă şi a început să fie vizibil. M-am uitat mai atent acolo unde ştiiam că este ştartul şi ce să vezi, cele două bucăţi de pînză ce formau “teul” erau puse astfel încît să simbolizeze o cruce. Era clar. Toate aparatele de zbor, ce încă erau în aer, trebuiau să aterizeze obligatoriu. Mi-am continuat coborîrea cu frînele scoase, dar am redus din viteză să nu mai solicit planorul, aveam cam 110 km/h. Ajuns deasupra aerodromului la înălţimea de 300 metri, m-am înscris într-un tur de pistă,  am băgat frînele şi am adus planorul la aterizare în dreptul “semnului”. După ce am pus aripa stîngă pe sol, m-am uitat la ceas, trecuse 2 ore şi un sfert de la decolare. Acum era ora 14 si 15 minute. Am deschis capota de plexiglas, mi-am desfăcut chingile de scaun şi pe cele de la paraşută, apoi am apucat barograful şi după ce i-am aruncat o privire atentă l-am oprit. În tot acest timp, colegii de zbor si instructorul Manu, mă priveau strînşi în jurul carlingii şi aşteptau să le explic ce m-a determinat sa intru în nor şi cum m-am descurcat acolo. După ce am oprit barograful, m-am întins spre aparatele de bord şi am oprit giroclinometrul care  zumzăia vesel. Îl uitasem pornit. Am coborît liniştit din planor şi rămînînd rezemat de el, am început să răspund întrebărilor, care veneau ca săgeţile, din toate părţile. Instructorul, mulţumit ca profesionist, dar supărat că încălcasem regulamentul şcolii mi-a spus aşa:

– Ghiţă! Eu personal sînt mulţumit de felul în care te-ai descurcat acolo… dar tot trebuie să te prezinţi la comandant. Ai încălcat regulamentul, ştii foarte bine. Supărat, se adresează colegiilor. Hei, voi ce mai staţi… ajutaţi-l să bage planorul în hangar. După care, plecă spre biroul comandantului.

Colegii m-au ajutat să hangarăm planorul, apoi fiecare a plecat în drumul lui. Eu trebuia să mă prezint la comandant, aşa că nu am mai stat pe gînduri. Cînd am intrat pe holul biroului am observat uşa deschisă, ba era chiar dată de perete, lăsînd parte din interior să se vadă şi chiar să se audă discuţia purtată de comandant cu instructorii Manu Paul, Mişu Săvulescu şi Durău Florian.

– Nu se mai poate aşa, spunea comandantul. Asta este   debandadă curată, nu se mai respectă regulamentul şcolii, se încalcă regulile, trebuie să luăm măsuri.

Cu inima bătind să-mi spargă pieptul, m-am oprit o clipă să-mi fac curaj şi apoi am înaintat pînă în cadrul uşii.

– Bună ziua tovarăşe comandant… am fost chemat la dumneavoastră, am  bîiguit eu.

– Bine c-ai venit, veni răspunsul. Te rog să intri şi să ne spui ce-ai făcut şi cum de ai avut curajul să nesocoteşti regulamentul şcolii.

E de rău, mi-am zis în sinea mea. Cine naiba m-a pus?… Am stat o clipă pe gînduri, după care, cu o voce clară, de care şi eu însumi am fost surprins, am povestit totul, aşa cum s-au petrecut lucrurile. Am vorbit de zborul în nori, de racheta roşie, trasă pentru aducerea mea la sol şi de teama de a nu fi lovit de vreun  avion de transport.

 Le-am spus celor trei instructori şi comandantului, de dorinţa mea de a realiza proba de înălţime, pe care într-un fel sau altul trebuia să o fac. Pe măsură ce timpul trecea, atmosfera se mai detensiona şi astfel într-un tîrziu comandantul a spus mai moale, uitîndu-se spre mine.

– Bine, te-am ascultat, din ce ai spus rezultă clar încălcarea regulamentului, te rog să aştepţi afară şi închide uşa.

Făcu o pauză, timp în care eu m-am retras şi am închis uşa după mine. Mă simţeam penibil de rău, regretam sincer că nu mi-am ascultat raţionamentul înainte de a intra în nor. Rămînînd în dreptul uşii inchise, fără voia mea, auzeam continuarea discuţiei.

– Hei, voi ce spuneţi?… a întrebat comandantul.

Instructorul Durău intră primul în discuţie, spunînd.

– Îmi pare rău că lucrurile au ieşit aşa, nu m-am gîndit nicio clipă că se va ajunge aici, eu am vrut ca el să prindă acel vîrtej, care se desfăşura pe lîngă mine la mosor. Cei drept aici am şi eu partea mea de vină pe care mi-o asum.

Instructorul Manu interveni şi el spunînd.

– Ghiţă a greşit intrînd în nor, dar trebuie să recunosc că altfel nu ar fi avut niciodată ocazia să realizeze proba de înălţime 2000 de metri, peste înălţimea luată la decolare şi care se cere la obţinerea “C”-ului de argint.

– Hm…da, spune comandantul. Văd că voi îi luaţi apărarea. Si apoi dintr-o dată se întoarse spre Mişu Săvulescu.

– Tu ce părere ai Mişule?…

– Mie îmi pare rău că s-a întîmplat asta, eu nu eram la ştart, dar cred că trebuie să luăm o măsură… măcar din spirit organizatoric.

– Da, bine zici, răsuflă uşurat comandantul.

– O să-l reţinem de la zbor pentru o perioadă scurtă de timp, chemaţi-l înăuntru.

Cînd am auzit că voi fi chemat  am făcut instinctiv un pas în spate, astfel că deschiderea uşii nu m-a lovit.

– Hai Ghiţă, vino înăuntru, mi-a spus instructorul Manu, care a deschis uşa, fiind mai aproape de ea.

Am păşit în interior şi mă aşteptam la ce-i mai rău, din partea comandantului.

– Ia zi Ghiţă… după tine meriţi să fii penalizat?..

– Dacă ar fi după mine eu nu m-aş penaliza… trebuia cumva să fac această probă, dar pentru nerespectarea regulilor şcolii m-aş opri de la zbor, cam pentru o săptămînă.

– Bravo, ai intuit. O să faci pauză toată săptămîna următoare, dar cu o condiţie, vei fi prezent zilnic la ştart, vei participa la pregătirea ştartului însă nu vei zbura. Acum eşti liber.

 Am salutat şi foarte dezamăgit, am ieşit închizînd uşa după mine. Aveam în cap o grămadă de gînduri, care mai de care mai dezamăgitoare. ”Va trece şi asta” mi-am zis şi parcă mai uşurat, m-am dus către staţia autobuzului şi în scurt timp am ajuns acasă.

 Am povestit mamei mele necazurile prin care am trecut la aeroclub, i-am povestit de zborul în nori şi de chemarea mea la sol cu racheta şi deasemeni, i-am spus despre  pedeapsa pe care am primit-o. Ea m-a sfătuit să am răbdare şi să nu mai supăr instructorii şi pe comandant. Şi aşa, am mai trecut un zbor deosebit, cu urmările lui, la experienţa mea de zbor.

de Ghita Nicu