„Primul meu zbor pe cerul albastru”

De Marius Lucian Andrei pentru concursul Pilot Magazin;

Toamna… Eram acasa, la tara… departe de aerul incins al orasului si de cerul plin de nori negri zgariati de blocuri. Eram relativ apropape de oras asta dupa pozitia geografica, dar dupa peisaj nu se poate asemui nimic cu orasul.

Se deschisese aici, mai bine cu o luna in urma un aerodrom. Proprietarul, un tip impatimit de zbor, brazda mereu cerul albastru asternut peste sat: doar el si paramotorul. Fusesem de mai multe ori pe campul uscat al aerodromului. Dar vantul ma oprise de fiecare data la sol, spre disperarea libertatii mele.

Eram acasa. Priveam cerul albastru  la fel ca in copilarie cand stateam ore in sir cu ochii ridicati spre cer, un cer albastru, taiat de urmele albe ale avioanelor de la multe mii de metrii in sus. Era o liniste surda, tremurata din cand in cand de o adiere usoara de vant. Dar nu era vantul ala care ma oprise pe mine de la zbor; el era in alta parte si-si lasase doar odrasla sa bantuie prin locurile alea. Linistea asta divina fu repede sparta de un tors al unui motor. Nu era o masina de pe strada sau vreun tractor de pe camp: venea clar de sus. Era un zgomot placut. Apoi am inteles ce era: tipul de la aerodrom zbura deasupra satului cu parapanta sa galbena in acord de sunet de motor. Pilotul jongla sus, pe localitate: facea spirale, mangaia acoperisurile caselor cu ghetele sale, ce mai: zbura la joasa inaltime, aprinzand imaginatia localnicilor plictisiti de rutina vietii de gospodarie…

In 20 de minute eram pe aerodrom. Da… in locul acela unde visele devin realitate; ma rog visele adevarate. Aerodromul nu e un simplu loc, e o poveste: e acolo unde rotile masinilor zburatoare stau pe iarba verde mereu improspatata de cauciucul aerisit de curentii de aer, care ridica si coboara vieti. Defapt pe Aerodrom simti ca ai intr-adevar cinci simturi. Vezi cerul, pipai iarba, auzi motorul, mirosi aerul si gusti aviatia.

Pe aerodrom, maneca de vant jongla cuminte prinsa de o sageata inalta, ce arata spre soare, ce ma ademenea cu soapte trimise prin fascicole de lumina.

Pilotul aterizase de putin timp cu paramotorul sau de acrobatie. Isi stransese neglijent aripa si o lasase langa paramotorul gata iarasi de decolare. Ce fericire putea fi pe el stiind ca se poate bucura de zbor fara nimeni altcineva in el, decat pilotul, unul singur. Un simplu rucsac, nu ca gigantul triciclu de tandem…

Am dat mana cu „Maestrul” -caci asa il voi numi pe pilot-. Stia ca venisem pentru zbor si se hotarase sa-mi implineasca visul. Am desfacut cu el husa paramotorului de tandem: un triciclu mare din fibra rosie, cu trei aparate pe bord, un motor parca gigant si trei pale de elice negre. Simt si acum mirosul benzinei amestecate cu ulei pe care am sters-o de pe rezervor dupa ce Maestrul a alimentat.

Pilotul a plecat cu paramotorul sa ruleze dintr-un capat in altul al pistei timp in care eu, nerabdator am imbracat combinezonul, asemenea unui indragostit care intarzie la intalnire si se imbraca cu  geaca pe strada. Caram aripa mare in rucsacul special facut pentru ea. Am desfacut-o si am intins-o pe sol. Pilotul a legat suspantele iar eu am aliniat aripa cu centrul spre axul elicei. Totul era gata de zbor.

M-am urcat in paramotor. Stateam undeva sus intr-o pozitie destul de comoda, cu picioarele asezata pe niste suporti. MI-am pus casca si nu am mai auzit nimic. Pilotul mi-a leagat centurile nu prea strans, suficient cat sa ma simt in siguranta. Secundele care au trecut pana s-a urcat si el au fost lungi… mult prea lungi. Imi simteam sangele amestecat cu doze mari de nerabdare. A verificat motorul, apoi s-a urcat si el in triciclu si l-a pornit. A inceput sa toarca incet facand tot aparatul de zbor sa tremure. Ultimele verificari ale suspantelor si ochii pe maneca de vant. Pilotul ia comenzile in mana…

Apoi motorul incepe sa toarca puterninc. Tasnim din loc cu viteaza mare, poate prea mare. Aripa incepe sa se umfle si sa se ridice deasupra, iar viteza scade brusc. Aripa a ajuns foarte repede sus si cand simtim ca ne-am oprit, am inceput defapt sa rulam si mai rapid. Triciclul tremura pe pista… dar se linisteste repede. Zburam. In sfarsit ne-am desprins de sol. Ne ridicam rapid. Nici nu apuc sa inteleg ca nu mai sunt cu picioarele pe pamant nici la propriu dar nici la figurat, caci pilotul vireaza brusc spre stanga. Simt ca o luam usor in jos si ma panichez… Nu cunosc senzatia. Inima imi pompeaza puternic siroaie de adrenalina… o simt… dar imi place. Si cand reusesc in sfarsit sa ma acomodez, suntem pe axul pistei. Facem rapid o trecere la joasa inaltime, si cand ajungem in capatul pistei pilotul trage brusc de ambele comenzi; simt motorul invartind elicea si mai repede. Lasa comenzile moi, si urcam rapid. Sus… sus… si tot mai sus. Ajung sa vad satul, campul si amintirile din copilarie siroiesc brusc in mintea mea. Ma trezesc repede intelegand ca defapt am ajuns acolo unde imi doream. Eram in sfarsit pe cerul la care ma holbasem de cand eram in leagan…

Suntem sus… poate prea sus… si incep sa am unele banuieli… aud vocea pilotului care imi spune sa ma tin bine… simt in spate motorul care incepe sa toarca lent… prea lent… asemenea unui motan dormind… si mana stanga a Maestrului trage puternic de suspanta. Totul se inclina brusc in stanga si incepem sa coboram in spirala. Ce sa mai zic de sanzatie? Ce sa mai povestesc de Pamantul pe care il vedeam apropiindu-se de mine foarte rapid… defapt noi ne apropiam de el foarte rapid intr-o forma asemenea unei suvite de par cret. Redresam…

Ne-am jucat asa in aer ceva vreme… Simteam curentul cum imi mangaie obrajii si cate o insecta care incerca sa ma dea la o parte de pe cerul ei lovindu-ma cu aripile ei…

Dar lucrurile frumoase dureaza putin… Urmeaza aterizarea… Ne apropiem usor de sol, tristi amandoi ca trebuie sa facem un lucru obligatoriu: aterizarea. Rotile ating pamantul, motorul se opreste si aripa cade mladios intr-o parte. Asta a fost…

Ne-am dam usor jos din triciclu, eu multumindu-i maestrului pentru zbor.

Spre seara insa lucrurile s-au repetat. Am decolat catre apus, fotografiind de sus acelasi soare care imi soptea la ureche mai devreme si pe care il pozasem arzand de atatea ori printre copaci. Am zburat peste padure, peste rau si peste case. Am cutreierat strazile batute de atat de multe ori… dar pe sus. Mi-am vazut locul despre care credeam ca e „acasa” dar de atunci… „acasa” e altundeva.

Am aterizat pe inserat… Soarelui parca ii soptise si lui cineva, ceva… si plecase.

M-am dat jos fericit ca zburasem si ca fusese mult mai frumos decat imi imaginasem eu in visele mele si in orele petrecute cu ochii spre cer. Ii raman dator Pilotului si Maestrului pentru ca mi-a deschis cerurile…