Vreau să mă-mpart între cer şi pământ…

foto: Bogdan Enachi

O rază timidă de soare mângâie ochii şi norii pufoşi parcă zâmbesc şi ei. Trag aer în piept şi deschid ochii larg, larg, larg, cât să cuprind tot orizontul şi dincolo de el. Da, sunt sus!!!! Sus de tot şi nu pot realiza încă ce se întâmplă cu mine. Secundele trec pe lângă mine parcă altfel, unele grăbite, altele foarte încet, ca într-un relanti. Şi spaţiul se dilată uşor, ca şi pupilele mele să cuprindă necuprinsul. Zbor! Şi nu e vis! Şi gândul mă poartă departe în timp…acum…..prea mulţi ani…când eram atât de tânară, atât de boboacă şi de dornică de frumos. Câte mitinguri aviatice au trecut de atunci prin faţa ochilor mei şi pe pielea mea arsă. Atunci nu am realizat! Dar uitându-mă în urmă îmi dau seama cât de bolnavă eram atunci şi nu ştiam! Îmi amintesc arsurile cumplite de soare cu care mă întorceam acasă şi mama nu mai prididea să mă doftoricească şi eu NU le simţeam deloc, vedeam doar avioanele, păsările alea mari de oţel care făceau lucrurile alea incredibile în spaţiu şi nu înţelegeam cum pot face toate vriile, tonourile, ranversările…

Eram mută de admiraţie şi poate că întrebările se îngrămadeau să iasă de pe buze dar nu aveam pe cine întreba. Nu mă pot lăuda cu nimeni în neamuri să fi avut vreodată tangenţă cu aviaţia şi la noi nu s-a vorbit niciodată de asta. Dar îmi plăcea să le văd fuselajul sclipind în soare! Nice birds, pretty nice birds! Aaaaa, şi sunetul…sunetul ăla inconfundabil de motor…la care toţi îsi pun mâinile pe urechi să nu le audă şi se strâmbă de durere…sunetul ăla e o muzică şi toate moleculele din tine vibrează la unison. E ca un murmur, e ca o chemare şi ţi se furnică toată pielea de emoţie când îl auzi. Nu există poezie mai frumoasă ca cea descrisă de un avion pe cer! Nici chiar Nichita Stănescu care este în inima mea adânc. Cum poţi descrie unora care nu au încercat niciodată zborul, care nici nu vor concepe vreodată să pună piciorul într-un avion ce emoţii sunt acolo sus. Şi subliniez NU este adrenalina care te face aşa (deşi evident se secretă din plin). E altceva cu mult mai profund şi sublim. E liniştea dintre nori, e tăcerea vântului, e bătaia soarelui care te cuprinde, e cerul care te îmbrăţişează. Şi respiraţia ta e alta (nu e lipsa de oxigen, nu totul se poate explica ştiinţific), rămâi undeva suspendat între inspir şi expir parcă cu frică să nu strici nimic din echilibrul perfect din jurul tău. Iar inima ta bate să se spargă şi iar vin şi zic nu e de la lipsa de oxigen, e de preplinul fericirii!

Când inima ta vede şi simte văzduhul se produce ceva în tine, ceva ireversibil şi pulsează odată cu aerul rarefiat. Şi atunci când păşeşti pe pământ inima ta rămâne reglată la ritmul aerului care mângâie aripile avionului. Şi asta te face să fii uşor descentrat şi să-ţi doreşti continuu recentrarea. Şi nu pot descrie cum e când acolo sus ţii manşa în mână şi te faci una cu avionul şi aripile lui sunt aripile tale şi sângele tău pulsează în sângele lui. Cum să explici unui om care nu a simţit aerul în zbor că dorinţa de a fi acolo sus, în plutire, e organică, e ca un pumn în stomac şi te doare rău (mai rău decât dorul de persoana iubită) când ridici ochii spre cer, e un gol ce nu poate fi umplut cu nimic! Decât cu zbor! Şi atunci în lipsă, te uiţi la toate pozele şi filmele pe care le ştii, te înconjuri de toate însemnele aviaţiei şi viata ta pe pământ ajunge să simuleze senzaţia de înalt.

Recunosc am fost, sunt şi voi fi “cu capul în nori”!

Pentru toţi cei care au simţit, pentru cei care vor simţi şi pentru cei care nu vor simţi niciodată, cer senin, aterizări line şi “toate apele cerului să vă învelească”!

Mulţumesc celor care mi-au dat posibilitatea să gust toate acestea şi mi-au adus luminițele cerului în ochi- în ordine absolut aleatoare: Loţi, Sebi, Andrei, Bogdan…