Articol trimis de Ioana Coto, pentru concursul Pilot Magazin;
E ca prima iubire, nu se uita si nu poate fi comparat cu nimic.
Dar sa incepem cu inceputul: prin 1995-96, intr-o zi de iarna cu troiene de zapada, atmosfera de cristal si soare stralucitor, stateam intinsa pe skiurile facute sezlong si ma uitam la cerul de un albastru ireal. Cand ce sa vezi… o pata colorata rasarise din Postavaru si plutea linistit peste padure.
Visasem toata copilaria ca zbor, sarisem de pe toate dulapurile cu un batic legat de maini si la 10 ani construisem un deltaplan, “demontat” de tata cu toporul de frica sa nu-mi vina ideea sa-l folosesc… si-acum? Uite ce lin pluteste batista aia colorata cu un omulet sub ea.
L-am urmarit fascinata pret de o jumatate de ora, ajunsese aproape si distingeam detaliile ba chiar il vedeam pe pilot… doar ca la aterizare… dezastru… omuletul se “aseaza” destul de apasat pe cladirea telecabinei dupa care se prelinge de pe acoperis si-si sfarseste poeticul zbor cu o bufnitura deloc gratioasa.
Nu, nu. Foarte frumos a fost zborul dar daca aterizarea e asa de violenta, sportul asta nu-i de mine. Si mi-am luat gandul.
Doar ca in 2004 pe cand planificam vacanta de vara mi-a cazut in mana o fotografie a Lagunei Albastre din Oludeniz si uite-asa intr-o noapte de august, dupa 24 de ore de mers cu masina am ajuns acolo. Frumos, curat, linistit, ce-ti poti dori mai mult?
A doua zi ma astepta o surpriza: cerul era acoperit de parapante. De toate culorile, de toate marimile si formele, ajunsesem in Rai unde toti muritorii zboara? As, de unde… acum o sa-i vedem pe toti temerarii astia cum dau cu posteriorul de pamant… ca doar stiam de la Brasov cum merge treaba.
Nici n-am ajuns bine pe plaja ca am si zarit o aripa care se apropia de aterizare. Am inchis ochii. Cand i-am redeschis am vazut doi oameni veseli si, mai ales, intregi povestind intre ei. Desigur c-au avut noroc de-au scapat.
Mi-am petrecut o saptamana cu ochii pe cer, calcand in toate rigolele si impiedicandu-ma de borduri. Plaja ioc, trebuia sa tin sub observatie aterizarea…deja imi intrase-n cap ca trebuie sa zbor.
Si intr-o seara am intrat pe prima usa unde scria “tandem”, m-am dus drept la un cetatean inalt si l-am intrebat:
- esti pilot?
- da.
- ma zbori maine?
- da.
Am pus la punct detaliile legate de locul de intalnire si ora si-am plecat la hotel sarind intr-un picior: maine zbor, maine zbor, maine zbor.
M-am trezit a doua zi la 5 dimineata si ma invarteam fara rost prin camera pana cand am fost adusa la realitate: “sa-mi lasi cheile de la masina si cardul… caz ca se intampla ceva”… pfuai, asta era tot ce-mi lipsea.
Drumul pana la decolare e o aventura in sine, dar avem sa inteleg asta mai tarziu, atunci n-aveam timp si sincer… nu-mi aduc aminte decat replica “e primul zbor? bafta”.
Cem, pilotul, m-a pregatit pentru zbor si dupa cateva minute, in care s-a invartit fara ca eu sa inteleg ce face, mi-a zis sa alerg.
Am apucat sa fac doi pasi, al treilea a fost in aer. Zburam. Am amutit de incantare. Cem a crezut ca m-am speriat si a incercat sa ma intrebe de vorba. I-am taiat-o scurt “lasa-ma sa ma bucur in liniste”. Nu stiam cat dureaza un zbor si nici nu puteam aproxima altitudinea asa ca ma asteptam sa se sfarseasca in orice moment si-mi era teama ca daca ne dam la vorba pierd clipe pretioase din experienta asta exceptionala.
Dupa vreo ora m-am prins ca nu coboram si vazand alte aripi cum faceau tot felul de acrobatii l-am intrebat pe Cem daca nu putem sa facem si noi. Mi-a zis ca putem dar o sa pierdem altitudine si m-a intrebat daca nu mi-ar placea mai mult sa mergem la 3000.
La 3000? De metri altitudine? Cum, ca n-avem motor? Stai sa vezi… si aproape imediat am auzit bip, bip, bip, altivariometrul pe care-l oprise ca sa-mi faca pe plac cand i-am zis ca vreau liniste. Si casele se faceau tot mai mici si in zare incepuse sa de zareasca portul Fethye. Si casele tot mai mici… apoi, mi se pare mie ca de-acum mergem in Paradis.
“Tine-te bine” atat am mai auzit si-a-nceput pamantul sa se invarta din ce in ce mai repede. Forta centrifuga m-a impins in seleta si chingile au inceput sa scartaie amenintator. Am pus-o de mamaliga. Cand a oprit Cem spirala mie inca mi se mai invartea mintea dar am rasuflat usurata… imi rezultase ca din vartejul ala ametitor ne puteam opri oricand.
“Mai bagam una?” Mai bagam… ca doar… ne putem opri. Dupa inca 2 spirale am intrat in priza de aterizare. Acum-i-acum… Un pas, doi pasi… Asta-i tot?
Aveam pe chip un zambet larg pana la urechi si in minte decizia ca voi invata sa zbor.
Pierdusem notiunea timpului, am zburat 2 ore si jumatate. Cem a recurs la spirale pentru ca i se facuse foame…
Nu pot decat sa-i multumesc din nou lui Cem pentru ca nu m-a zburat “comercial” un deal-vale de 45 de minute (cam asta-i “norma” acolo la tandem).
Ne-am reintalnit un an mai tarziu, eu zburam singura dar tot cu zambetul pana la urechi…
p.s. Am aflat mai tarziu cine era pilotul din Postavaru, acum suntem prieteni buni dar din cand in cand il mai necajesc reprosandu-i ca din cauza lui nu m-am apucat de zbor mai devreme.
Edit by Pilot Magazin:
O foarte frumoasa poveste de zbor. Punem la bataie inca o carte “Calator pe ulitele cerului” daca ghiciti cine era zburatorul din Postavaru.
Incoming search terms:
Mesaje asemănătoare:
Autorul acestui articol: Sebi. Vezi profilul complet.
Te pasioneaza aviatia? Iti place aceasta revista?Acum ai ocazia sa ne dai o mana de ajutor si sa ajuti la dezvoltarea ei!
Ioana o fata de nota 10 la fel ca si articolul si eu am trait 10 zile in paradisul de la Oludeniz si cred ca dupa 3 zile inca nu stiam pe ce lume sunt doar seara la barul lui Kadry cand cu ma uitam la zborurile din ziua respectiva realizam ca am zburat . Am spus si o spun zborul nu-l intelege decat cei care au zburat sau cei care zboara . Iar Iona ar trebui sa primeasca un premiu si pentru muzeul parapantei din Romania ca numa o ” suie” ca ea poate sa-si umple casa cu toate “carpele” date de pionerii zborului cu parapanta din Romania
Frumoasa povestea…iar daca dorim cartea trebuie sa mergem in postavaru sa vedem cine se lipeste de acoperisul cladiri telecabinei.
foarte fain articolul :))) am un zambet pana la urechi :D