Faceţi cunoştinţă cu Eddy TOHIKIAN, românul care zboară cu perfecţiunea unui ceas elveţian

Eddy Tohikian este un român în vârstă de 49 de ani care, de mic copil a fost pasionat de avioane si de ideea de a zbura, cu toate că nimeni din familia sa nu avea legătură cu acest domeniu.

Încă din şcoala generală s-a apucat de construit aeromodele, până la 15 ani când s-a hotărât să îşi urmeze visul de a învăţa cum se pilotează un avion. S-a dus la cursurile Aeroclubului României de la Aerodromul Clinceni, dar, cum nu îndeplinea vârsta minimă de înscriere, nu putea fi primit decât să se antreneze timp de un an de zile la turn, la paraşutism, să facă salturi ghidate. (Ştiţi voi…salturile alea în care eşti ridicat cu paraşuta ataşată de un cadru metalic).

Cum tot în domeniul aviatic era, chiar dacă nu pilota avioane, ci sărea din ele, el a acceptat să se înscrie la cursurile de paraşutism. Acest moment nu îl regretă, deoarece a trăit experienţe de neuitat şi a cunoscut oameni cu totul şi cu totul deosebiţi.

Domnul Tohikian a ieşit mai târziu la liberă, iar primul său salt din avion a avut loc la Piteşti. Următoarele salturi s-au petrecut la Clinceni, sub îndrumarea instructorilor vremii: Dima, Roşu Ion, Uta Florica.

Până acum nimic ieşit din comun…nu?

Ei bine, prin 1992 protagonistul nostru s-a mutat în California, USA.  Aici şi-a văzut visul din copilarie împlinit: a început să zboare, la început cu deltaplane, iar apoi cu parapanta.

După un incident suferit în timpul unui concurs, când suspantele subţiri ale parapantei de competiţie au cedat şi au inchis aripa (soluţia salvatoare a fost paraşuta de rezervă, în urma incidentului alegându-se cu mâna în ghips), compatriotul nostru a ajuns la concluzia că trebuie să înceapă sa zboare cu ceva mai sigur.

Astfel, în 1995 s-a înscris la şcoala de pilotaj, în acelaşi an obţinând şi licenţa de avion. Trecând pragul de 100 de ore de zbor, a început, plictisit fiind de zborul de agrement, un curs de acrobaţie. În cadrul training-ului, a învatat să facă loopinguri, tonouri şi alte figuri din catalogul Aresti, pe aeronave Dechatlon şi Pitts Special S2. Obţine şi autorizaţia de acrobaţie însă, ceva lipsea din ecuaţie…

Cum încă de mic visa să îşi construiască propriul avion, Eddy Tohikian a hotărât că a sosit acest moment. A găsit o aeronava Murphy Elite, de agrement, construită pentru a ateriza şi pe suprafeţe mai accidentate, şi dupa 3 ani de construcţie, în faţa prietenilor şi familiei, a zburat-o pentru prima oară.

400 de ore de zbor mai târziu, Murphy Elite-ul era vândut şi domnul Tohikian începea construcţia unei alte aeronave: un RV8 de două locuri în tandem, cu motor de 220 cai putere. Avionul a decolat pentru prima oară după doi ani, de pe aeroportul Chino, situat în zona în care locuieşte românul.

La început a participat cu noua aeronavă la câteva curse de viteză în raid, unde a reuşit să performeze cu 231 mile pe oră.

La puţin timp după terminarea aeronavei, tot pe aeroportul din Chino, omul al cărui vis din copilărie devenise în sfârşit realitate, cunoaşte un grup de aviatori care zburau în formaţie. Din vorbă în vorbă, aceştia află de faptul că are experienţă în acrobaţie şi îl invită în gaşca lor, pentru a zbura cu ei.

7 luni mai târziu, cursul de Wing Man era absolvit şi zburătorul nostru era oficial membru al formaţiei “West Coast Ravens”, începând să zboare cu ei la tot mai multe show-uri aeriene.

În prezent, Eddy Tohikian este Lead Pilot în cadrul formaţiei. De multe ori, trupa este alcătuita din 20 de aeronave. “Suntem singura gaşcă din lume care zboară cu atâtea aeronave într-o singură formaţie. Anul trecut, la un miting aerian în Oshkosh, am pus în aer 35 de avioane, doborând un record internaţional. La anul, în 2012 vrem să doborâm recordul anterior şi să realizăm o formaţie de 40 de avioane. Trebuie să menţionez că toate sunt experimentale, construite de noi în garaj şi că până acum nu am avut nici un incident”, a mărturisit românul.

Sebastian RADU: Când nu zburaţi, cu ce va ocupaţi?

Eddy TOHIKIAN: Deţin un magazin cu service de ceasuri şi pendule.

S.R: De ce aţi ales să plecaţi din România?

E.T: Motivul plecării din ţară a fost profesional… ajunsesem la un punct unde simţeam că sunt  plafonat, nu mai puteam să ma dezvolt. Cum fusesem în vacanţă în California şi văzusem cât de căutată şi bine plătită este meseria mea, plus faptul ca am fost la 2 show-uri aeriene şi am fost impresionat de profesionalismul piloţilor, nemaivorbind de numărul aparatelor de zbor, am luat hotărârea de a ma stabili în California, Chino.

S.R: Cât de popular este sportul aviatic unde sunteţi dvs. acum?

E.T: Aviaţia este extrem de populară în California, avantajul fiind vremea aprope perfectă pe care o avem aici, mai exact 360 de zile pe an se poate zbura! Din păcate în ultimii ani, costul benzinei a crescut, economia a coborât şi prin urmare nu se mai zboară aşa mult.

Toată povestea asta afectează tineretul care nu îşi mai poate permite să facă un curs de pilotaj pentru brevet. Un amic de-al meu are o şcoală de zbor şi îmi spunea că acum costul unui brevet cu minimum de 40 de ore este în jur de $10.000. Se poate găsi şi mai ieftin, dar nu la un nivel foarte performant.

Aviaţia este iubita de mulţi, dar din păcate este într-o înceată vrie.

S.R: Consideraţi că dacă aţi fi rămas în ţara noastră, aţi fi atins nivelul pe care l-aţi atins în California în domeniul aviatic şi v-aţi fi îndeplinit visul din copilărie?

E.T: Este greu de spus la ce nivel aş fi ajuns în ţară, când am plecat eram destul de performant în paraşutism, dar întodeauna era problema benzinei; să fiu sincer nu cred că aş fi putut să ajung nici măcar aproape de nivelul unde sunt acum. Aici este mai uşor să-ţi realizezi visurile; este adevărat că muncim mult ca să putem să avem avioane personale şi să le menţinem în condiţie optimă de zbor. Singura recompensă când mergem la show-uri este benzina, cazarea şi mâncarea, şi bineînţeles mândria de a fi parte din această comunitate de aviatori.

Foto: Eddy Tohikian

S.R: Aţi avut incidente până acum în cariera dvs. de zburător?

E.T: Am avut incidente începand din România:
De obicei autobuzul de aerodrom pleca de la Intercontinetal; Într-o zi, din păcate am ajuns prea târziu şi plecase; cu chiu cu vai am ajuns la aerodrom, bineînţeles că toţi erau la start deja, paraşuta mea nu era pliată, nu aveam nici pe ce să pliez şi am pliat direct pe iarbă. Bun… ăştia deja se urcau în AN2, ţop şi eu în avion unde îmi pun rezerva, instructorul de avion Pirvan se uită la mine, mă controleză şi totul este bine. Ajungem la 1000, se deschide uşa (am uitat să spun că asta era al 17 – lea salt din viaţa mea, săream cu T4 pe vreamea aia), iese Fane, ies şi eu, număr, deschid, simt suspantele ieşind dar nu simt deschiderea…ma uit în sus şi paraşuta mea era fuior! Spre norocul meu cu câteva zile înainte făcusem simulări de deschidere a rezervei la Turn. Aşa că, trag de comanda rezervei care probabil că s-a deschis instantaneu, dar pentru mine a fost o veşnicie, paraşuta principală îmi cade pe cap…; acum trebuie să mă gândesc la aterizare… pământul vine cu destulă viteza, aterizez, şi în câteva minute apare nea’ Roşu. Bineînţeles că s-a oprit zborul pe Clinceni şi urma să vedem ce s-a întâmplat.  Când pliasem pe iarbă, siguranţa de la chinga din dreapta s-a tras pe largare şi la şocul de deschidere s-a desprins. Am învăţat o lecţie bună şi m-am ales cu 5 zile de restrictive de la zbor, dar cu prezenţa la aerodrom.

Un alt incident, tot la paraşutism s-a întamplat mai târziu, pe când saream cu UT15. Ajung într-o zi la aerodrom şi cineva îmi luase paraşuta pliată, iar cealaltă era nepliată. L-am întrebat pe nea’ Dima dacă are vreuna pliată şi a spus să iau una din raft, să nu pierd nici un salt. Minunat, îmi spun eu în gând şi iau un UT 15.
Ce a urmat…pură acrobaţie: urcăm la 2000…sar, îmi fac gama, trag să deschid şi nu pot să trag mânerul afară din buzunar; mă fac ghem şi trag din nou, nimic! OK,  mai încerc o dată şi, dacă nu pot, deschid, trag rezerva cu toata puterea mea triplată de adrenalină şi reuşesc. Mă uit la ea şi  nu înţeleg ce s-a întâmplat. Buzunarul este ataşat de comandă, aterizez şi încep să întreb a cui este paraşuta asta, ca să aflu că a fost la un miting şi ca să nu fie depliată din greşeală au legat comanda de buzunar cu sârmă!

Aventuri pe Clinceni… nu regret nici o secundă din viaţa mea de paraşutist din România şi nu aş schimba acele zile pentru nimic în lume!

Acum că am terminat de povestit despre incidentele mele din ţara natală, trebuie să vă spun că nici în California nu am scăpat de “mici necazuri”:
Într-o duminică, ne hotărâm să ne ducem la ski, aeroportul fiind chiar lânga pârtie; deci totul este simplu. Locul de aterizare este la 6750 feet,  avionul un Cessna 172 şi suntem 3 la bord plus echipamentul de ski. Urcăm în aerul rece dar perfect al dimineţii şi începem să trecem munţii, la 9000 feet. La un moment dat, suntem prinşi într-o descendenţă puternică. Motorul era în plin, iar avionul coboară cu 1500 de feet pe minut; nefiind decât 2000 de feet între noi şi munte! Imediat îmi fac planul, ce şanse sunt mai bune: să pun avionul în lac sau în pomi. Într-o fracţiune de secundă însă îmi vine ideea să ma întorc spre vale, avionul gemea din toate încheieturile, eram într-un viraj “la cuţit”…muntele se apropia de noi cu viteză, puteam  să văd frunzele în copaci, continuăm cu picajul dar începem să ne îndepărtăm de munte. Unuia dintre prietenii mei i se face rău şi umple scaunul din spate cu ce mâncase la micul dejun… dar ce mai contează atâta timp cât am păcălit-o pe doamna în negru şi de data asta!

După această aventură, ne-am dus la un aeroport în deşert unde ne-am calmat nervii cu un hamburger şi un Pepsi.

A doua peripeţie pe care am trăit-o în California este cu fiul meu, când am construit Murphy Elite N61ED şi, după o vizită în Oregon la un prieten de-al meu, şi el tot aviator, ne întorceam acasă. Îmi aduc aminte că vorbeam de jocuri pe calculator şi ne delectam cu nişte aperitive când, am auzit o mare explozie şi avionul a început să vibreze foarte puternic. Imediat am pus motorul pe idle şi i-am spus lui Eddy jr. să se uite după cel mai apropiat aeroport. Aflu că este la 35 de mile, deci imposibil să ajungem cu avionul vibrând aşa tare. Atunci, le-am spus să-şi strângă centurile. Aveam în jur de 6000 feet…am început să coborâm la viteza optimă de planare a avionului şi să ne uităm după zone de aterizare. Autostrada de sub noi era plină de maşini şi camione deci, exclus să aterizam pe ea; singura opţiune rămasă – pe câmp. Cu cât coboram mai mult, am început să realizăm ca este un câmp de ovăz, destul de înalt. Flapsul coborât, sistemul electric închis, uşile crăpate, ca să nu fim prinsi înăuntru în caz de răsturnare….încetitim la câţiva centimetri deasupra ovăzului şi aterizăm, sărim afară să vedem ce s-a întâmplat. Mă asteptam să vad o gaură în capota sau ulei pe afară dar nimic. Fiul meu însă, îmi arată spinnerul elicei, din care jumătate dispăruse. Am ajuns la concluzia că explozia a fost bucata de aluminu care a lovit elicea. Am scos bucata rămasă, am împins avionul înapoi pe urmele lăsate, am pornit motorul, ţinut frânele, accelerat la maxim şi în 200 de picioare eram înapoi în aer.

Ne-am întors acasă fericiţi cu avionul aproape întreg (cu excepţia spinnerului) şi mândri că am supravieţuit primei aterizări forţate.

S.R: Din afara României, bănuind că mai păstraţi legătura cu diverse persoane şi că sunteţi la zi cu ce se întâmplă, cum vi se pare aviaţia de la noi?

E.T: Nu sunt foarte la curent cu evoluţia aviaţiei sportive din România, însă citesc bloguri, îţi citesc revista… Se pare că este destul de greu pentru cei tineri să înceapă o carieră în aviaţie, dar sunt convins că, cu perseverenţă şi răbdare totul se poate rezolva. Sunt foarte impresionat de  formaţia de acrobaţie Hawks of Romania;  trebuie să fii aviator ca să înţelegi câtă muncă şi cât sacrificiu este necesar să ajungi la acel nivel de performanţă.  Good Job Guys!
Pentru tineretul care crede că este greu să faci parte din acest grup minunat de aviatori, vreau să-l citez pe nea’ Sebe Vasile care tot timpul ne spunea: “Nu se poate să nu se poată“, cuvinte pe care le-am repetat de nenumite ori şi altora.

S.R: Aţi veni cu formaţia în România să participaţi la un show aviatic?

E.T: Dacă nu am fi despărţiţi de un ocean am fi foarte onoraţi să venim în România la un show. Cred că nu ar fi ceva care m-ar bucura mai mult decât să pot performa în faţa oamenilor care mi-au dat aripi.

S.R: Aveţi un mesaj pentru cititorii Pilot Magazin?

E.T: Revista Pilot Magazin nu este numai un Magazin local, ci şi unul internaţional. Este o sursa excelentă de informaţie  pentru iubitorii aviaţiei. Fără acestă revistă cei din afara ţării nu ar şti de succesele aviatorilor din România.
Personal, sunt foarte impresionat de dăruirea lui Sebastian, care pe lângă faptul că merge la facultate mai şi  zboară şi se ocupă de acest magazin. Bravo Sebi, îţi mulţumesc pentru această punte între două continente
Keep up the good work!

Nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc instructorilor mei Sebe Vasile, Gheorghe Dima, Roşu Ion, Uta Florica care m-au inspirat cu acest minunat dar al aviaţiei. Vreau să-i mulţumesc mamei mele care a fost alături de mine şi m-a incurajat în toate aspectele vieţii, dar cel mai mult  în aspectul zborului.

Incoming search terms:

• persoane care te inspira (67)