La Vânătoare!
de Laurenţiu Banut, pentru concursul Pilot Magazin;
-Aici nr. 4, aprobaţi decolarea!
-Nr. 4 ai permisiunea de decolare!
-Recepţionat! Nu…n-apuc să confirm, mâna îmi aluneca involuntar pe maneta de gaz şi pornesc. Avionul Bf-109 Messerschmitt G se smuceşte brutal spre stangâ, mai mult palonier…aşa…acum sunt pe direcţie. Viteza creşte, coada avionului se ridică (în sfârşit pot să văd limpede pista), 150, 160…trag uşor de manşă…gata sunt în aer!Viraj de luptă, opresc pe 090 şi las pământul tot mai mic, de acum, în urma mea. În faţă şi puţin la dreapta, Matei e cap de formaţie. Prinde viteză şi se pierde în soarele proaspăt de dimineaţă. Pun motorul pe overboust şi mă alătur formaţiei. În scurt timp ajungem la plafonul de zbor stabilit cu o zi înainte, seara…la o cană de vin fiert. Era necesar, în ziua aia pierdusem 3 avioane din 8 câte au decolat.
De la 8000 de metri, pământul se vede altfel. Casele, oamenii…dispar cu toţii. Rămân în urmă doar oraşele şi ogoarele descoperite de zăpadă ce începe a se topi, pe câmpul primăvăratic. Iar cerul, cerul se schimbă şi el. O linie albă, un alb pur, orbitor, desparte lumea noastră, a oamenilor de cea a stelelor, care sclipesc şi acum, în miez de zi.
-Atenţiune, vânători la ora 12! Jos! Alarma răsuna brusc, dureros în căştile mele. Într-adevar, mai multe puncte pe cer şi-au făcut subit apariţia, chiar în faţa noastră.
-Fraţilor, acum e acum. A sosit momentul nostru. Pe ei! răsună vocea sigură a comandantului. Apuc să-l văd pe Matei cum se avântă în picaj spre grupul de avioane inamic. Hop şi eu după el! Picam aşa, toţi patru spre avioanele ce cresc din ce în ce mai mult în faţa noastră. G-ul a prins viteză, 650…începe să vibreze. Formaţia inamică se sparge. E timpul să-l scot din picaj. Comandantul a ales de mult victima, iar acum ne ţinem după ea.
Îl văd perfect, Yakul, lucind în soare, manevrând graţios în încercarea de a scăpa. Înclină brusc, stânga- dreapta, schimbă direcţia, vrând parcă să ne arate, în ciudă, însemnele patriei lui. S-a săturat, colega s-a săturat! Înclină pe o aripă şi trage scurt o rafală. Nimic! Yakul, simţind manevra, se fereşte din timp. Strânge tare virajul, strângem şi noi, opreşte virajul, o ia pe partea cealaltă…noi după el, ca o umbră. Exact ca o umbră! Dar Yakul e inteligent, asta se vede, el manevrează, mereu manevrează, fără să ne dea măcar o şansă la o poziţie ideală de tragere. Apoi, fără nici un avertisment, rusul încetineşte dramatic, face un tonou larg, Matei suprins de manevră, trage precipitat şi nu loveşte decât bucăţi de aer inofensive, fiind nevoit apoi să degajeze. Pe mine însa, nu m-a păcălit, adevarat… am avut mai mult timp de reacţie. Dar asta nu mai contează acum. ACUM am rămas singur, în cabina mea, cu avionul meu şi am în faţă vânatul, care la cea mai mică greşeală se poate transforma în vânător. Vocile colegilor mei de la radio s-au stins demult… Cine ştie ce se întâmplă cu ei acum. Poate şi ei sunt la fel de singuri. Realizez în acest moment că trebuie să-mi duc misiunea la capăt, trebuie să dobor avionul pe care l-am urmărit ca şi cum aş fi fost sudat de el.
Sunt din ce în ce mai aproape de el, îi pot vedea toate detaliile, fiecare nit, fiecare denivelare de pe suprafaţa fuselajului, şi aşa destul de dreaptă; dar nu trag încă, aştept, aştept până când sunt sigur că gloanţele mele îşi vor nimeri ţinta. Şi asteptarea îmi pare o eternitate. Abia apoi, când Yakul umple parbrizul din faţa mea, mă încumet să trag. Şi trag! Ţin mult degetul apăsat pe contact şi închid ochii, pregătindu-mă de şocul slobozirii gloanţelor, care vine! Simt G-ul tremurând din toata fiinţa lui, de metal inteligent creat, de mâna omului şi care aşteaptă de fiecare dată, cuminte, adormit…să fie trezit de mine. Tremuratul se opreşte la fel de brusc pe cum a început. Deschid ochii şi realizez că în disperarea mea, am consumat toate gloanţele mitralierei. Ridic privirea şi observ cu groază că Yakul a dispărut demult din faţa mea. “Am ratat”, îmi spun…
-Nr 4 – mă smulge din cabina vocea comandantului – îl vad, îl vad! Se prăbuşeşte!
Nu înteleg ce se întâmplă. Pe cine a văzut Matei? Cine se prăbuşeşte?Abia acum am timp să ma uit în oglindă şi îl vad în spatele meu pe comandant, care în tot acest timp şi în ciuda gradului său superior, îmi ţinuse spatele…Înclin avionul pe planul stâng, privesc în jos şi văd în cele din urmă Yakul părăsind cerul, în flăcări şi îndreptându-se cu repeziciune spre o cumplită îmbrăţişare cu pământul din care ne-am născut. Deci n-am ratat. Am lovit, gloanţele mele au muscat din “carnea” avionului, au lovit rezervorul de benzină, au pătruns poate în cabina acum cuprinsă de flăcări a avionului şi au muşcat din nou din carne. A pilotului de data aceasta. Şi oare ce se întamplă acum cu pilotul? Poate este cuprins de tăcerea în spaima prăbuşirii, legat în chingi groase, incapacitat, neputând să facă nimic pentru a se salva sau poate luptă încă zadarnic cu avionul care se duce acum, inevitabil şi irevocabil spre pământ. Sunt lucruri la care nu te gândeşti când esti acolo sus, în razletirea luptei. Acestea sunt lucruri care vin însă, în mod natural peste tine, odata cu victima pe care în mod deliberat ai condamnat-o la moarte, sunt lucruri care ţi se întipăresc profund, pentru totdeauna în minte şi revin apoi de fiecare dată în nopţile prea liniştite pentru somnul atât de necesar în vreme de război.De data aceasta nu este cazul. O pânză albă îşi face apariţia pe cerul senin. Aşadar, a sărit…
Categorie:: Concurs, Posta redactiei
Bravo! Foarte frumos. Mai multa grija la punctuatie :P